A murit Nicu Caraman/ O i𝐧i𝐦ă 𝐜â𝐭 𝐮n p𝐥a𝐮r
Ani de-a rândul, mulți de tot, am stat la taifas cu el. Cu el și cu boemii indigeni. Era și un loc cu vad, în buricul târgului, la doi pași de „Galeriile de artă” ale U.A.P. Deși acolo erau tot niște simeze. Am avut și redacția ziarului la o zebră depărtare. Cele mai zgomotoase, poate și cele mai fertile ședințe de redacție acolo se întâmplau. Nu am stat doar la taclale cu el, dar și la niște tămbălăuri pe cinste. Nu cu scântei: cu ditamai jerbele de scântei. Cum se aprindea, așa se și stingea.Totul la „L. A.”, „elei”, cum pronunța el, și care nu însemna „Los Angeles”, ci erau primele litere de la „La Clopoțel”. Întâi se auzea clopoțelul de la el, apoi cel de la liceul de mai sus, pe strada cu numele sărbătorii Dobrogei – 14 noiembrie. Cu oameni dibaci (muzicieni, artiști plastici, literați ș.a.) de toată mâna m-am împrietenit la el, căci omul sfințește locul. Suflet bun, fire mărinimoasă, artiștii veneau și pentru el, și pentru locanta înghesuită, care te-mbia la prieteșug.
Dumnezeu să te așeze de-a dreapta Sa, Niculae Caraman!
Petru Țincoca
