– Interviu cu poetul Constantin Stamate –
Cum adică, nu ați auzit de Constantin Stamate, foarte tânărul poet de Tulcea? Care deranjează prin “cancelariile” literare locale? Băiatul acela cu discursul ce trădează o sensibilitate accentuată la nedreptate și la ierarhii percepute ca arbitrare. Nu e neobișnuit pentru un autor tânăr, dar devine relevant când se transformă într-o viziune totalizantă („sistemul funcționează pe inversul valorilor”). Dar întrebarea nu e dacă există astfel de disfuncții, există, ci dacă ele sunt regula absolută, sau doar o parte a realității. Ce îl face interesant pe acest foarte talentat poet ca personaj public este tocmai această combinație de luciditate critică+radicalizare retorică+ gesturi simbolice de retragere. Păi, să zicem că Stamate nu este doar un poet, ci și o voce de contestare, cel puțin așa pare că încearcă. Ia să vedem…
Reporter: Domnule Constantin Stamate, ați publicat recent un text care a stârnit reacții puternice și, se pare, a dus la limitarea prezenței dumneavoastră pe rețelele sociale. Cum v-ați descrie, pe scurt, misiunea literară în acest context tensionat?
Constantin Stamate: Misiunea mea este una de recuperare a demnității prin cuvânt. Mă consider un observator al spiritului care refuză să tacă în fața mediocrității. Literatura, pentru mine, nu este un exercițiu estetic izolat, ci o „coloană vertebrală” a identității noastre. Îmi doresc ca scrierile mele să fie spații de respirație pentru cei care, la fel ca mine, simt că „patocrația cotidiană” încearcă să le sufoce sensul și bunul-simț.)
Rep: Folosiți o expresie foarte puternică: „patocrație cotidiană”. Ce înțelegeți prin acest concept în interiorul instituțiilor culturale?
C.S: Mă refer la acel sistem în care trăsăturile de caracter deviant, narcisismul, setea de control, lipsa de empatie devin norma, nu excepția. Este o răsturnare a valorilor unde cei cu „vocale” puternice dar fără conținut ajung să dicteze ritmul creației. Într-o astfel de structură, performanța reală este văzută ca o amenințare pentru că evidențiază, prin contrast, propria lor lipsă de substanță.
Rep: Textul dumneavoastră vorbește despre un „hybris administrativ”. Cum se manifestă acesta asupra scriitorului care lucrează în sau cu sistemul?
S.C: Se manifestă prin încercarea de a „disciplina” spiritul. Funcționarul orbit de putere crede că poate reglementa libertatea gândirii prin marginalizare sau tăcere. Este o formă de orbire: se crede că dacă un autor este împins spre marginea scenei, ideile sale vor dispărea. În realitate, acest hybris nu face decât să golească instituția de viață, lăsând în urmă o carcasă birocratică inutilă.
Rep: Ați menționat că experiența administrativă v-a oferit lecții pe care nicio carte de poezie nu vi le putea preda. Care este cea mai dură lecție învățată?
S.C: Lecția toxicității umane. Am învățat că nu lipsa resurselor financiare îngroapă o instituție, ci absența caracterului. Am văzut cum loialitatea de conjunctură este ridicată la rang de virtute, în timp ce spiritul critic și dorința de a construi ceva durabil sunt etichetate drept „insubordonare” sau „pericol”.
Rep: Considerați că omul educat a devenit o „anomalie” în sistemul actual. De ce este bunul-simț văzut ca o slăbiciune?
S.C: Pentru că bunul-simț implică limite și respect față de adevăr. Într-un sistem bazat pe intimidare și jocuri de culise, decența este ineficientă pentru cei care caută controlul total. Dacă ești reflexiv și cauți un sens mai profund decât simpla supraviețuire într-o funcție, devii imprevizibil. Iar sistemele bolnave urăsc imprevizibilul.
Rep: Vorbiți despre o „depresie instituțională”. Care sunt simptomele acestei stări în mediul cultural?
S.C: Simptomul principal este resemnarea colectivă. Nimeni nu mai îndrăznește să viseze sau să propună proiecte ambițioase de teamă să nu fie sabotat. Este o atmosferă de tensiune mută, unde creativitatea este sacrificată pentru a nu deranja liniștea celor care ocupă scaunele puterii fără a avea vocație.)
Rep: În viziunea dumneavoastră, cultura este „prima linie de apărare a acestui popor”. Cum ne apără ea, concret?
S.C: Ne apără de pierderea demnității. Cultura ne oferă limbajul prin care putem spune „Nu” imposturii. Ea este cea care ne reamintește cine suntem dincolo de fișele postului sau de ierarhiile sociale trecătoare. Dacă pierdem această linie de apărare, devenim o masă de manevră, ușor de controlat prin frică.
Rep: Ați decis să vă mutați activitatea exclusiv pe site-ul personal. Este acesta un exil autoimpus sau un act de eliberare?
S.C: Este, fără îndoială, un act de eliberare. Nu pot numi „acasă” o platformă unde ești oaspetele unor algoritmi care pot fi manipulați pentru a reduce la tăcere o voce incomodă. Site-ul meu este teritoriul meu suveran. Este „altarul” meu unde nu trebuie să cer permisiunea de a fi sincer.)
Rep: Ce mesaj aveți pentru colegii de breaslă sau funcționarii care simt aceeași „tensiune mută” dar se tem să vorbească?
S.C: Le spun că reforma reală începe prin ieșirea din frică. Tăcerea noastră este combustibilul care alimentează mediocritatea lor. Dacă alegem să fim „forme fără fond” de dragul stabilității, ne pierdem, în final, sufletul. Este nevoie de o detoxifiere morală pe care fiecare trebuie să o înceapă în dreptul său. Rep: Volumul dumneavoastră „Inițierea în Martiriu” pare să capete noi semnificații în lumina acestor evenimente. Vă simțiți un martir al libertății de exprimare?
S.C: Nu m-aș numi martir, ci mai degrabă un supraviețuitor conștient. „Inițierea în Martiriu” a fost o explorare poetică, dar realitatea curentă mi-a arătat că sacrificiul de sine pentru adevăr nu este doar un concept literar, ci o necesitate cotidiană. Martiriul, în sens larg, este refuzul de a te lăsa modelat de o mână care vrea să te strivească.)
Rep: Cum vedeți viitorul instituțiilor culturale românești dacă această „strategie a fricii” continuă?
S.C: Dacă nu există o ruptură interioară, vor rămâne simple carcase goale. Vom avea clădiri, organigrame și bugete, dar vom fi lipsiți de spirit. Instituțiile vor deveni muzee ale mediocrității, unde valorile sunt expuse doar pe hârtie, în timp ce realitatea va fi populată de oameni obosiți și resemnați.
Rep: Site-ul dumneavoastră, https://stamateconstantin.poetry.blog/, devine acum principala punte către public. Ce vor găsi cititorii acolo, dincolo de poezie?
S.C: Vor găsi un jurnal al rezistenței prin cultură. Voi posta eseuri, cronici ale trăirilor și, bineînțeles, poezie. Va fi un spațiu al dialogului nefiltrat, unde „respirația culturii” nu va fi condiționată de nicio aprobare administrativă.)
Rep: Regretați publicarea textului care a dus la pierderea accesului pe rețelele sociale?
S.C: Niciun moment. Dacă prețul pentru a-mi păstra vocea liberă și demnitatea a fost pierderea unor conturi virtuale, este un preț infim. Mai degrabă aș sta la marginea scenei spunând adevărul, decât în centrul ei, recitând versuri scrise de alții sub dictarea fricii. Drumul continuă, iar adevărul are propriul său mod de a circula, cu sau fără ajutorul rețelelor sociale.
Rep: Domnule Stamate, aveți o formare teologică solidă. În ce măsură morala creștină și conceptul de „mărturisire” v-au servit drept busolă în momentul în care ați decis să asumați acest conflict, știind riscurile?
S.C: Teologia m-a învățat că adevărul nu este o opțiune, ci o responsabilitate. Mărturisirea presupune o asumare totală, indiferent de consecințe. În fața unei structuri care cere „loialitate de conjunctură”, morala deprinsă în anii de Seminar m-a obligat să nu fiu un om cu mască. Dacă tăceam pentru a-mi păstra confortul sau accesul la rețelele sociale, aș fi trădat însăși esența educației mele. Rezistența mea nu este doar literară, ci este, în primul rând, o datorie de conștiință.)
Rep: Sunteți fiu al Dobrogei, născut în comuna Greci. Are asprimea și frumusețea brută a acestui pământ de graniță vreun rol în dârzenia cu care vă apărați principiile?
S.C: Categoric. Dobrogea este un spațiu al vânturilor libere. Oamenii de aici știu ce înseamnă rezistența în fața intemperiilor. Există o dârzenie specifică acestui loc, un refuz de a te lăsa modelat de presiuni efemere. Spiritul meu de luptă este o moștenire a acestui peisaj ce poate părea arid pentru cei care caută doar amabilități de salon, dar este profund și neclintit pentru cei care caută adevărul.
Rep: În final, ce urmează în continuare pentru omul/autorul Constantin Stamate?
S.C: În continuare același lucru, cuvântul scris fără nicio concesie și menajament. Voi continua să public pe site-ul meu, să public cărți, și să fiu prezent acolo unde este nevoie de o voce care să spună lucrurilor pe nume. Drumul meu nu depinde de aprobarea unor instituții sau al algoritmilor unei platforme. Consider că acesta este un drum al integrității, iar adevărul, odată rostit, își va găsi întotdeauna calea către cei care au nevoie să-l audă.
N.A.
