Petrecându-l pe Eugen
Vedea lumea altfel și asta stârnea curiozitatea celor care înțelegeau. Restul se amuzau, doar, copios. Era serios, nu se juca, nici măcar atunci când era neserios și se juca. Se născuse într-o Tulce (să-i zicem!), în care nu a încetat să trăiască și în care va trăi mereu, căci ea făcea parte din bagajul pe care nu-l părăsea niciodată. Astfel, nici nu mai știi dacă ea, Tulcea, îl făcuse pe el așa cum era, sau el o făcuse pe ea, așa cum ea nu a fost nicicând. Îi legai, fără să vrei, imaginea de Dunăre, de baltă și de stuf, chiar dacă nu îl întâlneai pe faleză, ci la Avramide, bunăoară. Poate de aceea a și pictat o lume a deltei aflată între apele de sus, ale cerului, pe care o călca, plutind pe deasupra, doar acel Dumnezeu pe care el îl cunoștea foarte bine. Plin de culori și culoare, zâmbind pe sub borurile largi ale inconfundabilei sale pălării, într-o duminică de dimineață Eugeniu Barău a deschis fără zgomot ușa dintre lumi, a pășit dincolo și a închis-o, încetișor, după el. Avea un drum lung de făcut, cu roua-n picioare, cu ceața-n spinare spre dereaua celestă a Paștelui tuturor Blajinilor.
Dumnezeu să îl odihnească!
D.A.
