În secolul al XIX-lea o generație de excepție în istoria românilor a reușit (urmărind pe parcursul unei vieți întregi idealurile naționale) să consolideze conștiința națională, să impună, mai întâi, simbolurile unei patrii comune – numele de România și drapelul tricolor roșu, galben, albastru- mai apoi acea patrie comună în forma ei incipientă, consecutivă Unirii Principatelor Române; apoi dinastia europeană, menită a fi garanție internă și externă a noului stat, constituția, regatul, independența și alipirea Dobrogei cu gurile Dunării și ieșirea la mare, confirmare a rolului major meritat de România în această parte a Europei și încredințat ei de Europa, acela de a fi garantul regimului internațional liber al gurilor Dunării, în beneficiu european.
Folosind cu abnegație și inteligență bunurile și relațiile personale, manevrând cu o extraordinară abilitate politică în apele tulburi ale confruntărilor de interese ale marilor puteri imperiale vecine – Turcia, Rusia, Austria – dar și mai îndepărtate geografic, bărbații de stat ai generației pașoptiste au reușit, fără a avea vreo armată în spate și de cele mai multe ori împotriva voinței oficialilor moldoveni și valahi ai timpului, să impună Europei importanța spațiului și poporului acestor locuri, convingând-o că echilibrul european la gurile Dunării își avea cea mai reușită rezolvare politică în crearea noului stat România. Căci, din punctul de vedere al dreptului istoric, acesta le era de netăgăduit românilor, comunitatea de limbă și cultură fiind, la rândul ei, un temei de neocolit, deși aceste argumente nefiind, ele singure, de natură a determina acțiunea europeană, fără a fi fost dublate de interesul major și acut al marilor puteri! În acest fel, pe fondul cronicizării Crizei Orientale și acutizării problemei gurilor Dunării, precum și consecință a activităților politice de excepție ale generației pașoptiste, în 1856, la Conferința de Pace de la Paris menită a fixa în tratat internațional urmările Războiului Crimeii, marile puteri hotărăsc alipirea la
Moldova a gurilor Dunării (transpusă în practică până la Convenția de la Paris, din 1857) și a județelor Cahul, Ismail și Bolgrad, îndepărtată fiind astfel Rusia de Dunăre și punându-se în acest fel pentru prima dată într-un asemenea context, problema unirii principatelor, idee politică având, ca de obicei, atât partizani cât și adversari. Tot atunci marile puteri europene instituie Comisia Europeană a Dunării, cu sediul mai întâi la Galați și apoi (de facto) la Sulina, prin instalarea aici a comisiei ei tehnice. Totodată se prevedea instituirea Divanelor Ad-Hoc în fiecare din cele două principate, menite a se axprima prin vot cu privire la problema unirii lor. Anexarea Deltei Dunării la Moldova, a durat doar până în 6 ianuarie 1857, când, printr-un Protocol semnat de marile puteri europene, ea a fost reanexată Turciei. Rămâneau, însă, Moldovei județele Cahul, Izmail și Bolgrad care, de acum înainte, până la 1878, vor face parte din principat și apoi din Principatele Unite.
De la medalia „Norma” la gurile Dunării
Medalia „Norma”
Nerăbdarea tuturor era mare, lucru pe care îl înțelegem din faptul că ștampilele viitoarelor instituții erau executate în perspectiva Unirii încă din 1858, cu un an înainte ca aceasta să se producă efectiv, după cum reiese din imaginea alăturată. 
Era mare, pentru că se visa, dar se și lucra la ea, deja, de câteva zeci de ani, semnele și documentele indicându-ne aceasta. Să vedem câteva dintre ele!
În anul 1838 la București avea loc o reprezentație cu opera „Norma”, de Bellini, în organizarea Școalei Filarmonice, societate înființată de Ion Câmpineanu în scopul deschis de a cultiva muzica și baletul, dar și în scopul de a masca o societate revoluționară secretă. În această mișcare secretă revoluționară erau amestecați, poate, studenții valahi sau moldoveni din Franța, în special, ale căror nume vor fi scoase la suprafață de viitoarele revoluții de la 1848, alături de intelectuali ai vremii. Tot ei vor fi și membri ai „Partidei Naționale”, care în același an 1838, dar în 1 noiembrie, își va emite programul intitulat „Act de unire și independență”, care consta, în principal, în „a întoarce (a da, n.n.) o patrie slobodă și independentă către toate mădulările răspândite ale neamului”. Ion Câmpineanu a fost însărcinat, în același an, să prezinte acest program la Paris și la Londra, la Comitetul Central European Democratic, ceea ce a și făcut.
Revenind la reprezentația cu opera „Norma” din primăvara anului 1838, de la București, trebuie să menționăm că „Școala Filarmonică” a emis cu acel prilej o medalie, cunoscută de specialiști și colecționari sub numele de medalia „Norma”.
Ea purta pe revers un text menționând evenimentul, iar pe avers, înscrise într-un triunghi masonic, stemele celor trei provincii românești : Țara Românească, Transilvania și Moldova. Mai mult, prin însemne grafice specifice, heraldice, simbolizând culorile, cele trei steme figurau tricolorul roșu, galben albastru, după cum urmează : stema Țării Românești, aflată în partea stângă a imaginii, era figurată pe fond de culoare albastră ( dungi paralele orizontale), stema Transilvaniei, aflată în centrul imaginii, în colțul de sus al triunghiului, era figurată pe fond de culoare galbenă (puncte), iar stema Moldovei, aflată în partea dreaptă a imaginii, era figurată pe fond de culoare roșie ( linii paralele verticale). Era, după știința noastră, prima dată după Mihai Viteazul când stemele celor trei provincii apăreau la un loc, simbolizând (prin triunghiul masonic în care erau înscrise ), unitatea și pentru prima oară în istorie când fiecare dintre cele trei provincii românești apar figurate coloristic, îmbinarea acestor culori prefigurând ceea ce avea să devină drapelul național al viitoarei Românii, adică tricolorul roșu, galben, albastru. Mai mult, pe aceeași față a medaliei, pe marginea ei, adică în exergă, figura cu majuscule inscripția „RUMANIA”.Trebuie să menționăm că în acel an, adică în 1838, termenul de România, care până atunci mai existase doar pe unele hărți, mai apare sub forma unui nume de ziar, înființat tot la București. De acum înainte visul unei patrii comune tuturor românilor va fi conștientizat sub și simbolizat de numele acesta: România, iar tricolorul, ca drapel național, care nu era drapelul nici uneia din provinciile românești, va deveni simbolul acestui vis!
Profesorul Jean Alexandre Vaillant și Vârful Omu
În 19 iulie 1839, adică la un an după emiterea medaliei „Norma”, profesorul Jean Alexandre Vaillant, francez de origine și „marele prieten al românilor”, după cum îl numea Nicolae Iorga, director al Colegiului Național Sfântul Sava din București în perioada 1831 – 1834, pleacă din capitala Valahiei însoțit de slugerul Manolache pentru o excursie în Bucegi. După câteva zile petrecute în călătorie prin Prahova și excursii în zona Telega, Slănic și împrejurimi, cei doi, însoțiți de călăuzele Stoica Vodă și Ion Puiu, doi țărani din Comarnic, pleacă prin Breaza spre Vârful Omu, din Bucegi. Ascensiunea o încep de la Mânăstirea Sinaia. Furtuna îi alungă de la Babele și sunt nevoiți să coboare, dar urcă a doua zi, în 29 iulie, însoțiți de mai mulți țărani și ciobani din satele de vale, taie un brad tânăr de vreo 12 metri înălțime, îl curăță de coajă, îl înfig în pământ și-i prind un tricolor de vârf, „tricolorul principatelor”. De prisos, iarăși, să menționăm că principatele aveau fiecare alt steag, la acea vreme! „Acum este arborat, fâlfâie, – menționează Vaillant – îl salutăm cu strigăte de bucurie și urări de speranță în viitor…Da, fie ca timpul, fie ca stăpânul acestui frumos domeniu, să respecte această emblemă a unei națiuni care vrea să renască și această națiune va renaște”. Toate acestea sunt povestite chiar de Jean Alexandre Vaillant în volumul al treilea al cărții sale, publicată la Paris în anul 1844 și intitulată :„România sau istoria, limba, literatura, orografia, statistica popoarelor limbii de aur, ardeleni, valahi și moldoveni, cunoscuți sub numele de români”.
De prisos, iarăși, să menționăm că România, ca stat, ca entitate, pe atunci, nu exista, iar pentru mulți, pentru foarte mulți, nu exista nici cuvântul!
De altfel, figura enigmatică a „marelui prieten al românilor” va apărea, ulterior, în tot soiul de evenimente, cum ar fi amestecul său ( alături, printre alții și de Nicolae Bălcescu) în complotul din 1840 cunoscut ca fiind „al lui Mitiță Filipescu” împotriva domnitorului Țării Românești, Alexandru Ghica; apoi , fiind expulzat, apare foarte aproape,în Moldova, din noiembrie 1840 și până în mai 1841, de unde este iarăși expulzat pentru înființarea asociației secrete „Fiii Coloniei lui Traian” . Refugiat la Paris, se întoarce în Principate în timpul revoluțiilor de la 1848 ( exclus ca acestea să se fi desfășurat fără el!) și pleacă din nou, după înăbușirea lor. Totuși, în 1859 el va apărea iarăși, sprijinind activ, de la Paris, unirea celor două principate!
Tricolorul românesc pe Primăria din Paris
Tricolorul românesc, adică roșu, galben și albastru, ca viitor stindard național al unei țări ce urma să se înființeze – în prima sa formă – abia peste 11 ani,
avea să mai fluture la 9 ani după episodul Omu, tocmai pe Primăria Parisului! Imediat după 25 februarie 1848, după victoria Revoluției Franceze, o delegație de tineri români, printre care se afla și viitorul prim-ministru al viitoarei Românii, Ion C. Brătianu, a mers la Hotel de Ville ( numele primăriei Parisului ) spre a felicita Guvernul provizoriu, ducând cu acest prilej un drapel tricolor care a fost arborat pe primărie, alături de celelalte steaguri ale naționalităților. Apoi, în 14 iunie , în prima zi a victoriei revoluției de la 1848 din Țara Românească, Guvernul Provizoriu, prin Decretul n.1, a adoptat tricolorul ca simbol al națiunii. Prin Decretul 252 din 13 iulie, Guvernul provizoriu va reveni și va preciza că dispunerea culorilor va fi în benzi verticale, albastrul lângă hampă, galbenul în mijloc și roșul liber. Din acest moment, tricolorul a ieșit din zona de taină, de secret complotist și a căpătat un sens național pe care, de atunci, nu l-a mai pierdut niciodată!
Unirea din ianuarie 1859
Revenind, să spunem că foștii studenți de la Paris, cei care se remarcaseră în revoluțiile de la 1848 din Principate, erau acum oameni politici în aceleași Principate, iar colegii lor de la facultățile pariziene, participanți în revoluția franceză de la 1848, erau oameni politici în țara lor. Se cunoșteau, se prețuiau, se ajutau și își spuneau „frați”. Fraternitatea, frăția, era un principiu al revoluțiilor de la ’48. Comisia europeană trimisă în principate pentru a supraveghea modul de desfășurare al alegerilor domnitorilor în cele două adunări elective, de la Iași și de la București, era condusă de francezul Auguste Carance, favorabil românilor și planului lor de a alege același domnitor și la Iași, și la București, în pofida intereselor Turciei și Austriei. Trebuie însă menționat că întreaga comisie le era favorabilă. Propaganda și persuasiunea duse cu inteligență de fruntașii politici de atunci a necesitat mari sume de bani pentru cointeresarea unor personalități politice de decizie europene. Este motivul pentru care Ion C. Brătianu a vândut o moșie a soției sale! Și asta, printre altele, a contribuit la a face posibilă alegerea aceluiași domnitor, Alexandru Ioan Cuza, mai întâi la Iași (5 ianuarie 1859) și apoi la București (24 ianuarie 1859) pentru ambele Principate, speculându-se ambiguități ale textelor tratatelor, cu girul unei înalte comisii europene! Astfel, data de 24 ianuarie, dată marcând alegerea și la București a lui Cuza, a devenit simbolul Unirii Principatelor în anul 1859!
Epilog (spectaculos, dar mai puțin glorios)
Dar, ca de obicei, conducătorii actuali ai statului, îndatoritori și atenți cu înaintașii glorioși și faptele lor, plini de pioșenie, de ani de zile pleacă din București în fiecare 24 ianuarie, la Iasi, spre a sărbători
unul dintre cele mai semnificative evenimente din punctul de vedere al statalității românești care, însă, a avut loc la București!
Dan ARHIRE
https://www.youtube.com/watch?v=8GFKvQ9ZMug&feature=youtu.be
